O localitate de munte datând de secole, cu o aşezare superbă, cu centrul satului aflat pe un platou cu altitudini variind între 800 şi 1.000 de metri şi cu întinderea pâlcurilor de gospodării ţărăneşti până spre Rogojel, de care îl desparte Valea Alunişului, sau spre Traniş – în partea opusă, sau până jos, mai la vale, spre Săcuieu. Străjuit la vest de Piatra Bănişorului (arie protejată de interes judeţean), la sud-vest de Vârful Teşiturile (1525 de metri), la nord-est de Măgura Vişagului (1.094 de metri), Vișagu a fost „loc de popas pentru vremelnice graniţe care au încins cu istorie teritoriile moţilor”…
S-a format ca aşezare umană în vremurile străvechi, prin mutarea înspre munte a câtorva familii din satele vecine: Bologa, Morlaca, Săcuieu, care au găsit aici locuri propice înjghebării gospodăriilor lor; apoi au fost urmaţi de alţii şi a devenit un sat cu locuitori permanenţi. Prima atestare prin documentele vechi se produce de-abia în secolul XIX, pe la 1850, când proprietarul celor mai multe locuri de la poalele Vlădesei era groful Banffy. Sat cu o istorie tristă, Vişagu devine teatru de luptă pentru oastea Iancului care se stabilise cu trupele sale şi cele două tunuri de lemn la Traniş, Săcuieu şi Rogojel. Când trupele maghiare atacă Rogojelul şi Vişagul, Avram Iancu se duce la Vişagu unde-l convoacă şi pe căpitanul Ivanovici. Se dă o luptă scurtă dar crâncenă, soldată cu 35 de morţi de partea română. Cu toată strădania trupelor moţeşti, ungurii ocupă Rogojelul şi Vişagul şi le dau foc. Sunt cunoscute în istorie ţinuturile vişegane, pentru că aici au continuat luptele şi frământările până la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Parohia locală s-a înfiinţat la Vişagu prin anul 1500, prima bisericuţă din lemn, care se spune că a fost construită cu lemn primit din pădurile lui Banffy, pe domeniul căruia lucra un pădurar vişegan din neamul Paşcalăilor. Din 1867 s-au găsit primele documente care atestă existenţa la Vişagu a unei biserici din lemn, purtând hramul Sfintei Treimi, construită în jurul anului 1800 şi din care azi au rămas doar vagi urme (fundaţia şi o parte din lemnele de construcţie). Această biserică a fost înregistrată ca monument istoric. S-a transmis din generaţie în generaţie un fapt demn de remarcat: un anume Mihail Paşcalău era cantor la biserică şi avea o voce fantastică; el interpreta toate cântecele bisericeşti pe doina lui Avram Iancu. Până în urmă cu mai bine de 30 de ani slujbele religioase se ţineau în această biserică de lemn. Între 1980 şi 1992 s-a ridicat actuala biserică din Vişagu, iar în 2011, pe 10 septembrie a fost sfinţită o troiţă de excepţie, amplasată pe Vârful Bănişorului, deasupra satului, la o altitudine de 1.300 de metri.
Mulţi dintre tinerii Vişagului au plecat spre oraş sau spre satele de câmpie din Banat, de exemplu, unde sunt foarte mulţi vişegani, în satul de azi rămânând cu precădere populaţie îmbătrânită. Ocupaţia de bază a locuitorilor este agricultura, creşterea animalelor și lemnăritul. Un fapt demn de remarcat este acela că, deşi plecaţi din locurile în care s-au născut, vişeganii şi-au păstrat locuinţele, le-au modernizat şi le-au amenajat pentru a le servi drept case de vacanţă, unde vin an de an să îşi petreacă concediile. Este un semn bun, pentru că sperăm ca în viitor, chiar dacă vor fi la pensie, aceştia să revină acasă.
Şi, de ce nu, dacă se va asigura o infrastructură care să permită dezvoltarea turismului rural în comună, poate se vor întoarce şi tinerii, pentru că frumuseţea şi liniştea acestor meleaguri apusene confirmă binecunoscuta sintagmă: „Nicăieri nu e mai bine ca ACASĂ!”
